De la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, majoritatea sistemelor tradiționale de fotografiere aeriană au fost înlocuite cu sisteme de senzori electro-optice și electronice aerospatiale și aerospațiale. În timp ce fotografia aeriană tradițională funcționează în principal în lungimea de undă a luminii vizibile, sistemele moderne de teledetecție aeropurtate și terestre produc date digitale care acoperă regiunile spectrale de lumină vizibilă, infraroșu reflectat, infraroșu termic și microunde. Metodele tradiționale de interpretare vizuală în fotografia aeriană sunt încă utile. Cu toate acestea, teledetecția acoperă o gamă mai largă de aplicații, inclusiv activități suplimentare, cum ar fi modelarea teoretică a proprietăților țintei, măsurătorile spectrale ale obiectelor și analiza imaginilor digitale pentru extragerea informațiilor.
Teledetecția, care se referă la toate aspectele tehnicilor de detectare pe distanță lungă fără contact, este o metodă care utilizează electromagnetismul pentru a detecta, înregistra și măsura caracteristicile unei ținte, iar definiția a fost propusă pentru prima dată în anii 1950. Domeniul teledetecției și cartografierii, este împărțit în 2 moduri de detecție: detecție activă și pasivă, dintre care detecția Lidar este activă, capabilă să-și folosească propria energie pentru a emite lumină către țintă și a detecta lumina reflectată de ea.